American Sniper - anyone can be Sergiu Nicolaescu

 

Cu greu, Clint Easwood a reușit! A devenit un Sergiu al Americii. Nu râdeți, nu-i ușor, mai ales după ce ai jucat în filme legendare și ai regizat filme bune. Clint trăiește într-o țară care te forțează să faci filme auto-sustenabile, care să aibă poveste, să placă publicului. El n-a avut norocul lui Sergiu, care a făcut filme cum a vrut aia a lui, după un scenariu tot așa, cu bani chiar mai mulți decât își dorea nenumita parte a trupului său.

Publicul lui Clint e pretențios. Are de unde alege. Acolo la ei, în America, piața îți sucește mâna la spate, șoptindu-ți că numai o dată poți face un film prost, după aceea urmând nimicul, pentru că după un eșec nu mai apuci să faci film deloc. Sergiu, în schimb, putea să se filmeze singur în baie, înainte și după, căci publicul său, neavând voie să se uite decât la ce i se dă, oricum ar fi dat cu basca în aer numai de bucurie că poate reintra în sala de cinema să vadă ceva tipărit pe peliculă.

Ei bine, după o carieră extrem de lungă și uneori superbă, Clint a ajuns în stadiul sergiunicolaescian, adică în star-metastază, în care orice prostie faci, lumea se închină la ea până la pământ.

Dacă Sergiu ar mai fi trăit și ar fi văzut American Sniper, ar fi spus că Clint a început să-l copieze. Nu tu poveste credibilă, nu tu explicații, nu tu istorie, doar proptele să stea mortul în picioare să zâmbească în geam la poștașul care aduce pensia.

Cică America Sniper e făcut după un personaj real. Până și nevasta din film seamănă cu cea reală. Doar că războiul din film nu are legătură cu cel real. Oponentul - adică arabul nasol care snaipărește americani - n-a existat. El a fost fabricat ca să țină în picioare mizeria de poveste, căci americanul, oricât de spălat la creier ar fi, a văzut și filme bune la viața lui și ar ieși imediat din sală dacă n-ar vedea măcar o umbră de antagonist în epica filmului.

Pe Clint îl doare undeva de irakieni, așa cum pe Sergiu îl durea de turci. Ce simt, ce-i mână în luptă, la ce visează ei? Ce contează? Să moară în prim plan pentru gloria neamului. 

Grija cu care Clint îl face pe actorul principal să semene cu personajul real mă face să îmi amintesc de Sergiu, care făcea scandal dacă într-o secvență din 1941 apărea o armă din 1944. Penibilitatea cu care teroriștii vin în secvența finală ca muștele în bătaia puștilor americane mă forțează să rememorez inabilitatea turcilor lui Sergiu de a sta în picioare în fața răzeșilor. Borțoșenia soției americane mă face să am și eu contracții. De greață, egalabile doar cu replicile Mareșalului încarnat de Sergiu. Și tot așa.

În ultimele sale filme, Sergiu le-a impus actorilor să vorbească mai rar, pentru că gura lui septuagenară nu se mai putea mișca normal și s-ar fi văzut că el e pe moarte și că ceilalți sunt vii. Astfel, i-a omorât puțin pe toți ca el să nu pută așa de tare. Îi doresc lui Clint încă de două ori pe atât sănătate, să văd și eu până unde poate merge penibilitatea susținerii unui star al cărui creier a murit demult. Poate mă scapă Clint de rușinea de a fi conațional cu Sergiu, ducând pe noi culmi cine-boala de a face filme pompoase, complet goale pe dinăuntru? Doamne-ajută!