Marti, Dupa Craciun, am vazut - zau - un film bun

N-a fost chiar marti dupa Craciun – a fost un pic dupa revelion – dar vizionarea a meritat banii dati pe DVD. Mi-era pofta de unul din putinii regizori romani care stiu sa taie, sa decupeze actiunea, caruia nu-i e frica de ce-i in dreapta si in stanga incadraturii, care nu-si bate in cuie punctul de vedere pe altarul minimalismului romanesc. Aveam chef sa vad cum si-a mai ascutit simturile pe banii marilor multinationale, cum ne va servi - cu crema si cireasa on top - ceva experimentat in spoturile publicitare, domeniu in care cu greu cineva l-ar mai putea ajunge.

N-a fost sa fie: Radu, poate usor enervat de religiozitatea cu care toti regizorii romani pacatuiesc compulsiv cu mioritica muza minimalista, si-a suflecat manecile si le-a aratat tuturor cum NU se misca un aparat de filmat. Deci ne-a condamnat la un nou film minimalist. Insa unul foarte bun, care i-a iesit foarte bine.

Nascut din saracie lucie, minimalismul romanesc si-a jucat corect sansa: si-a transformat slabiciunea in atu, lansand pe piata cinematografului de arta stilul, acela de a misca cat mai putin camera, de a avea cadre cat mai lungi, cu joc actoricesc cat mai redus, imobil daca se poate. Ca experiment, acest stil poate functiona, o data, de doua ori, de cateva ori. Repetat insa obsesiv de aproape toti cineastii generatiei, stilul indeparteaza spectatorul din sala de proiectie.

Incercati sa porniti o discutie despre filmul romanesc cu o persoana, nici prea inteligenta, nici prea simpla. Veti auzi de “sila de stil”, evident dupa “greata” de atata mizerie umana care va ocupa de-a pururi locul 1 in criticile aduse filmului romanesc. Oamenii se vor plange de imobilitatea filmului, de cadrele interminabile, de minutele in sir in care nu se spune nicio replica.

Asa-i. La multe filme romanesti te fura somnul, plictiseala. Nu si la filmul lui Radu. Desi camera e fixata in buloane de cale ferata, ceea ce “nu se misca in cadru” e viu, interesant, captivant, plin de variante. Mimi Branescu se straduieste sa aleaga intre doua femei. Desi nu ii creste pulsul niciodata, desi isi pastreaza chipul flegmatic, dupa primele 15-20 de minute de film – in care Nae Caranfil ne-a explicat celor care am avut urechi sa-l ascultam ca trebuie neaparat sa se concretizeze substanta filmului – aflam ca in sufletul lui Mimi Branescu se da o lupta pe viata si pe moarte. Doua bucati din el au ales: una le vrea in continuare pe Adriana –sotia - si pe Mara – fetita. Cealalta o vrea pe Raluca, iubita extraconjugala. O alegere pe viata si pe moarte, care va pustii totul in cale. Si incepem sa privim atenti in ochii lui Mimi Branescu, sa vedem: putem ghici ce va alege? Ambele femei sunt frumoase, destepte, cinstite, vulnerabile, admirabile, enervante, seducatoare, atente, absente.

Cu o precizie de telescop lansat cu succes de Cape Canaveral, cu o claritate extra-atmosferica, cu o imobilitate de spatiu cosmic, incet-incet, daca avem in ochi macar un strop din cheful lui Galileo Galilei de a privi astrele, vom descoperi mici eruptii solare. In sufletul lui Mimi, al Ralucai si al Adrianei. Micile furtuni silentioase devin tot mai mari, la fiecare personaj in parte, rupandu-l incet, asurzitor de incet, in bucati mici, dureroase, ce ameninta sa se recombine intr-o teribila eruptie.

Nu numai Mimi, ci si cele doua femei incep sa se descompuna ca trei planete prinse de o gaura neagra intr-un dans gravitational catastrofal. Toti trei vor fi mistuiti si nu va mai ramanea nimic din ei.

Doar filmul lui Radu va ramane. Ca un telescop modern, filmul lui Radu ne arata in poze color, de o claritate pana acum nemaiatinsa, cum implozeaza un triunghi conjugal. Fara mult zgomot, fara tam-tam, cu resemnare, sfasietor de discret, ingrozitor de concret. In vid nu se aud zgomote. Se vad stelele explodand sau implodand. Trebuie sa fii acolo ca sa le prinzi. Si trebuie sa ai aparatura si sa stii sa o folosesti, iar Radu Muntean ne-a dovedit ca stie foarte bine sa o faca.

„Marti, dupa Craciun” nu este filmul care a inventat minimalismul romanesc, dar este cel care l-a adus la desavarsire. “Marti, dupa Craciun” este cover-ul mai bun decat originalul. Asa cum “Imagine” cantat de Brian Ferry este mai frumos decat cel original, creat de John Lennon, nu cred ca mai este ceva de spus in acest stil cinematografic care a dominta Romania in ultimele doua decenii.

Cu acest film foarte bine slefuit Radu Muntean ne invita sa nu ne mai inchinam primul lucru pe care l-am facut bine – ca tara, din punct de vedere cinematografic - ci sa exploram si alte lumi.