N-a fost chiar marti dupa Craciun – a fost un pic dupa revelion – dar vizionarea a meritat banii dati pe DVD. Mi-era pofta de unul din putinii regizori romani care stiu sa taie, sa decupeze actiunea, caruia nu-i e frica de ce-i in dreapta si in stanga incadraturii, care nu-si bate in cuie punctul de vedere pe altarul minimalismului romanesc. Aveam chef sa vad cum si-a mai ascutit simturile pe banii marilor multinationale, cum ne va servi - cu crema si cireasa on top - ceva experimentat in spoturile publicitare, domeniu in care cu greu cineva l-ar mai putea ajunge.
N-a fost sa fie: Radu, poate usor enervat de religiozitatea cu care toti regizorii romani pacatuiesc compulsiv cu mioritica muza minimalista, si-a suflecat manecile si le-a aratat tuturor cum NU se misca un aparat de filmat. Deci ne-a condamnat la un nou film minimalist. Insa unul foarte bun, care i-a iesit foarte bine.
Nascut din saracie lucie, minimalismul romanesc si-a jucat corect sansa: si-a transformat slabiciunea in atu, lansand pe piata cinematografului de arta stilul, acela de a misca cat mai putin camera, de a avea cadre cat mai lungi, cu joc actoricesc cat mai redus, imobil daca se poate. Ca experiment, acest stil poate functiona, o data, de doua ori, de cateva ori. Repetat insa obsesiv de aproape toti cineastii generatiei, stilul indeparteaza spectatorul din sala de proiectie.
Incercati sa porniti o discutie despre filmul romanesc cu o persoana, nici prea inteligenta, nici prea simpla. Veti auzi de “sila de stil”, evident dupa “greata” de atata mizerie umana care va ocupa de-a pururi locul 1 in criticile aduse filmului romanesc. Oamenii se vor plange de imobilitatea filmului, de cadrele interminabile, de minutele in sir in care nu se spune nicio replica.
Asa-i. La multe filme romanesti te fura somnul, plictiseala. Nu si la filmul lui Radu. Desi camera e fixata in buloane de cale ferata, ceea ce “nu se misca in cadru” e viu, interesant, captivant, plin de variante. Mimi Branescu se straduieste sa aleaga intre doua femei. Desi nu ii creste pulsul niciodata, desi isi pastreaza chipul flegmatic, dupa primele 15-20 de minute de film – in care Nae Caranfil ne-a explicat celor care am avut urechi sa-l ascultam ca trebuie neaparat sa se concretizeze substanta filmului – aflam ca in sufletul lui Mimi Branescu se da o lupta pe viata si pe moarte. Doua bucati din el au ales: una le vrea in continuare pe Adriana –sotia - si pe Mara – fetita. Cealalta o vrea pe Raluca, iubita extraconjugala. O alegere pe viata si pe moarte, care va pustii totul in cale. Si incepem sa privim atenti in ochii lui Mimi Branescu, sa vedem: putem ghici ce va alege? Ambele femei sunt frumoase, destepte, cinstite, vulnerabile, admirabile, enervante, seducatoare, atente, absente.
Cu o precizie de telescop lansat cu succes de Cape Canaveral, cu o claritate extra-atmosferica, cu o imobilitate de spatiu cosmic, incet-incet, daca avem in ochi macar un strop din cheful lui Galileo Galilei de a privi astrele, vom descoperi mici eruptii solare. In sufletul lui Mimi, al Ralucai si al Adrianei. Micile furtuni silentioase devin tot mai mari, la fiecare personaj in parte, rupandu-l incet, asurzitor de incet, in bucati mici, dureroase, ce ameninta sa se recombine intr-o teribila eruptie.
Nu numai Mimi, ci si cele doua femei incep sa se descompuna ca trei planete prinse de o gaura neagra intr-un dans gravitational catastrofal. Toti trei vor fi mistuiti si nu va mai ramanea nimic din ei.
Doar filmul lui Radu va ramane. Ca un telescop modern, filmul lui Radu ne arata in poze color, de o claritate pana acum nemaiatinsa, cum implozeaza un triunghi conjugal. Fara mult zgomot, fara tam-tam, cu resemnare, sfasietor de discret, ingrozitor de concret. In vid nu se aud zgomote. Se vad stelele explodand sau implodand. Trebuie sa fii acolo ca sa le prinzi. Si trebuie sa ai aparatura si sa stii sa o folosesti, iar Radu Muntean ne-a dovedit ca stie foarte bine sa o faca.
„Marti, dupa Craciun” nu este filmul care a inventat minimalismul romanesc, dar este cel care l-a adus la desavarsire. “Marti, dupa Craciun” este cover-ul mai bun decat originalul. Asa cum “Imagine” cantat de Brian Ferry este mai frumos decat cel original, creat de John Lennon, nu cred ca mai este ceva de spus in acest stil cinematografic care a dominta Romania in ultimele doua decenii.
Cu acest film foarte bine slefuit Radu Muntean ne invita sa nu ne mai inchinam primul lucru pe care l-am facut bine – ca tara, din punct de vedere cinematografic - ci sa exploram si alte lumi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
sir, i beg to differ. acest film e o barfa. un barbat are o aventura si noi aflam despre ea. ne uitam cu totii cum el trebuie sa se decida daca ramane cu familia sau cu dentista. zero profunzime a trairilor, zero intrebari, zero framantari, zero iluzii, zero gandiri si razgandiri. oricum, e inutil sa te astepti la profunzime de la un barbat care face o glumitza cu bashini cu iubita lui imediat dupa ce s-a iubit cu ea. halal conturare de personaj in primele 5 minute din cele 20. glumitze cu basini, la un barbat de 40 ani+?
RăspundețiȘtergerema asteptam ca filmul sa imi prezinte insight-uri, sa vad cum un anumit Personaj se confrunta cu o anumita Problema, iesind astfel o Poveste. ciu-ciu, ca sa zic asa. suntem martori la o banala si neimplicanta intamplare. nu stim de ce tipul alege sa ramana cu fata mai tanara, nu stim daca e manat de frica de moarte sau de iubirea de tzatze mai ferme. nu stim daca s-a saturat de sotie sau de copil sau de duplicitate.
nu stim, nu aflam, nu vedem pentru ca radu munteanu nu stie decat sa filmeze superficialul si supervizibilul (fix ca in reclame unde nu se vede niciun pic de personalitate: pune un privitor strain sa vada 15 reclame romanesti si pun pariu pe ce vrei tu ca nu o sa il excite niciuna din cele care ii apartin).
radu se urca si el in trenul minimalismului romanesc, pentru ca nu-i asa, e mai usor sa calchieze decat sa inoveze. aduce un omagiu lui Politist, Adjectiv ignorand ca acolo cadrul lung si fix exista ca sa pregateasca niste dialoguri spumoase care adresau o problema profunda, cea a Constiintei. la marti dupa craciun nu se pun nici probleme mari, nu sunt nici dialoguri spumoase, nu sunt nici personaje memorabile, nu e nimic. e o barfa. afli ca un vecin are o aventura si cam atat. radu muntean a filmat ok o barfa visand premii internationale si nu oameni care sa se identifice cu problema, care sa empatizeze cu personajele, care sa inteleaga cum e treaba cu viata.
mai mult, ai in mod evident un discurs puternic nationalist legat de film. vorbesti despre Romania, despre inchinare. hai sa fim seriosi si atenti.
Sir,
RăspundețiȘtergereFilmul l-am urmarit cu sotia mea care e mai aproape de parerea ta decat de a mea. E dreptul tau sa ai parerea ta - I beg to differ, excelenta expresie - dar te inseli, dupa parerea mea. Poate la inceputul filmului crezi ca sero este profunzimea trairilor, framantarilor, etc., dar, pe masura ce filmul inainteaza, zero dispare si apare o anumita valoare, care creste, incet, poate prea incet, ajungand la o tensiune paroxistica la final. Eu cred ca tensiunea la final e sufocanta. Mie asa mi s-a intamplat. E ceva de explozie acolo, e dinamita pe tabla incinsa.
Poate filmul te-a pierdut - cum era sa ma piarda si pe mine, care nu prea suport goliciunea nejustificata - inca de la inceput. Si eu riscam sa scot dvd-ul din player, da, am fost la o clipa de a-l scoate. Dar am acordat inca putin credit filmului si am fost rasplatit.
E cumplit sa fii obligat sa te intalnesti cu persoana inselata, tu fiind inselatorul. Am studiat - dpdv psihologic - problema si e groaznic. Si acolo Radu si-a facut bine tema.
Filmul lui Radu e un tren care merge incet. Daca te urci in el, e foarte placut. Poate iti lipseste viteza, dar totul are sens.
De multe ori m-am trezit in film traindu-l cu intensitate, traindu-l chiar ca copywriter, incercand sa rezolv unele texte. Da, am gasit - spre placerea mea intima - variante mai bune de text, dar asta nu are relevanta in recenzie. Da, Radu putea sa aiba texte mai bune: cred ca a improvizat mult si ca putea sa fie mai atent la replici. Ma scoate din sarite cat fumeaza aia, dar, once again, e o varianta foarte reusita a triunghiului de oameni medii, nici prea prosti, nici prea buni.
Evident, sunt supra-enervat de minimalismul romanesc si ma bucur, desi sunt exasperat ca am mai vazut inca o mostra, ca acest gen va disparea.
Zau ca am fost foarte atent la tot ceea ce am simtit.
v-am auzit, absolut întâmplător, vorbind despre filmul acesta - ca și despre multe altele, de la istorie la economie - cu ocazia Adfel, când stăteați la o masă apropiată; conversația mi s-a părut interesantă și am tras cu urechea la ea, iertată să-mi fie indiscreția (mărturisită acum). încă nu am văzut filmul de față (chit că sunt destul de cinefil de fel, chiar dacă nu la modul sistematic) dar e pe lista scurtă de filme de văzut pentru viitorul apropiat. numai bine :)
RăspundețiȘtergereDa, Camil, vorbeam cam tare. :) Dar asa ma aprind eu din cand in cand. :) Ma bucur ca ti-a placut, chiar daca ai tras doar cu urechea. Am sa mai scriu. Sper sa iti placa. Numai bine si tie!
RăspundețiȘtergere